Doamne! Degetele lumii arată-nspre tine.
Iarna asta veșnică ia-o de la mine!
Suntem vinovați pentru-a inimii neputință,
Adevăru-i camuflat în a noastră ființă.

Căci Tu ești în tot, căci Tu ești în toate,
Fără voia Ta, nimic nu se poate!
Ne atingi ușor timpul în fiece clipă,
Anii se transformă-n cioburi și risipă.

Doamne! Câte mâini spre Tine se-ndreaptă.
Niciuna nu rămâne aievea încleștată.
Nimeni neprivit, sau neatins de lumină,
Pe noi ne atingi întru vindecare și credință.

Trupurile noastre nicicând nu vor fi de-ajuns
Pentru suflete obosite ce caută un răspuns.
Timpul ne atrage către cruda neființă,
Veșnicia Ta ne dă răgaz în amara suferință.

Răgaz să mai trăim viața vieților noastre,
Să ieșim din carapace spre zările albastre.
Ea nu înseamnă simularea morții prefăcute,
În vertebrele noastre rugăciunile-s ascunse.

Suflete surde ce de muțenie se-naripează,
Vin, se duc, și-n fața Ta ei protestează.
Mărșăluiesc tăcuți pe cărări îndepărtate,
Să găsească a rostului vieții lor dreptate.

Degeaba avem mâinile, privirile ridicate
Și ne-nchinăm Ție cu evlavie, solemnitate.
Căci se aude murmurul sufletelor ce pier,
Te strigăm ca păcatele să coboare-n infern.

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând