Sunt, poate, încă un bijutier stângaci în tainele scrisului, un bijutier care mai are de șlefuit mult și migălos piatra rară pentru a o desăvârși și… tot va avea imperfecțiuni. Însă vreau să cred că tocmai aceste imperfecțiuni fac poezia mea frumoasă și unică. Pentru că „cuvântul, ca artă, se caută singur pe sine dacă îl lasă poetul să se exprime.”

Poezia este pentru mine un refugiu, o oază a tuturor amintirilor, a dorințelor, a speranțelor, al visurilor, dar și un golf sentimental unde pot să mă retrag, cu iubire, bucurii, tristeți, dezamăgiri, fluturi în stomac sau rugăciuni.

Am avut tentative de a-mi așterne trăirile, emoțiile și pe parcursul adolescenței, însă fără să fi publicat vreodată. Viața în sine mi-a insuflat și reaprins iubirea față de poezie, încercând să scot la iveală „talentul” ce nici măcar eu nu știam că-l mai dobândesc după atâta timp, un talent ce s-a dovedit a fi un mister nedezlegat de tot ce mă-nconjoară, chiar și pentru mine. Mă consider drept o femeie sensibilă, pasională, greu încercată de viață, poate nedreptățită, dar în același timp ambițioasă, orgolioasă, luptătoare, o femeie modestă și demnă. Așa că, îmi permit să scobesc într-o scorbură de memorii și emoții pozitive sau negative, golesc și umplu permanent arhiva mea personală sentimentală, îmi activez vocea interioară a sufletului, îmi las îndoielile să-mi sece, tocmai pentru că ele sunt trădătoare și ne fac să pierdem lucruri bune și frumoase pe care le-am putea câștiga din cauza fricii de a încerca. Doar închid ochii, strig tăcând din zbor, dincolo de spațiile dintre rânduri, dincolo de constelațiile cerești, pentru că simt ceea ce simt și trăiesc!

Eu m-am urcat în trenul poeziei, în locomotiva stilului și al inspirației, un tren pentru care nu mi-am luat încă bilet, riscând să fiu amendată cândva.

E trenul care de fapt mi-e regretul că nu am de gând să-mi regret pașii îndreptați spre noi orizonturi în ale poeziei.

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând