N-am să spun că viața mi-a fost un naufragiu,
pentru că nu uit nicicând s-aduc un pios omagiu,
eu mereu fredonez, chiar și-n barca de salvare,
cântând în versuri triste, dar cu-atâta ardoare;
că pentru trandafirul tău voiam să mă-ntorc din drum,
dar ușa era închisă. Iar pozele ți le adun într-un album,
sperând să nu caut dragoste-n reproșuri, în indiferență,
și că reușesc să fac o recenzie a vieții, care-n aparență
ar trebui să fie curată, fără nicio minimă eroare,
voind inimii și trupului tău să-i fi fost ambasadoare.

N-am să spun că ochii-mi ți-au îndrăgit și ei, timid, ochii
din prima zi din primăvara-n care ne-am văzut,
că prin trandafiri roșii și arbuștii plini de floare
se pierdeau în aerul de secrete păstrătoare
și-mi făceau cu ochiul din dosul unor plăpânde frunze
doi licurici ce dansau, încercând parcă, să se scuze
pentru răspândirea iubirii printre cei fără de speranță,
cei ce-și rostogoleau lacrimi de ploaie-n a lor exuberanță,
înmuiați de miresmele nopții până se crapă de nouă zi,
cu suflete zburdalnice, puși pe inocente glume și șotii.

N-am să spun că mâna mea elegantă, catifelată,
cu pielea bronzată acum, ca de amăruie ciocolată
își târăște nefericirea ca pe-un ghiozdan prea greu,
și-l lasă gaj în monotonia deșertului, într-un separeu;
că părul meu era ca pana de tăciune a corbului croncănitor,
dar păianjeni nevăzuți și-au pus dantelăriile-n jurul ochilor,
c-aveam buzele care-ți rosteau numele șoptind, tărăgănat,
silabisind, pe un ton cu tandrețe sinceră, încărcat.

Dar am să-ți spun c-am ațipit în noianul gândurilor de iubire
ce ne-au cauzat în inimă și rațiune o temporară orbire,
și fără să vrem, două lacrimi, de multă vreme stăpânite,
una a ta, cealaltă a mea, ne făceau sufletele unite,
și credeam că reușim să pășim amândoi mai departe,
neștiind dacă, cum, când, unde să jucăm o ultimă carte.

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând