Inimă, învață-mă fără tine cum să trăiesc,
poate am mințit când am spus că te iubesc.
Acum plătesc scump prețul pentru c-am visat,
am avut lacrimi, nod în gât și fluturi în stomac.

Știam că mă iubești, atât, cât să mă doară,
sunt înger negru ce-mbracă haină albă pe-afară.
Cu minunile-mi ucigașe mă simțeam în dualitate,
nu știam dacă vreau iubire sau…singurătate.

Apoi, vântul mi-a adus în cale un înger rătăcit
ascuns în tine, pe strada-nfundată l-am întâlnit.
Să-mi cânte serenade prin poemele lui scrise,
prin cuvinte tacite, pentru doamnele-i distinse.

M-am regăsit în palmele tale, inima mi-a zâmbit,
m-am salvat din ghearele sufletului meu rănit.
Cu ce sunt eu vinovată de labirintul nesfârșit
când, cuprinzându-te-n brațe, al meu te-am simțit?

Știu că viața fără ambiții e ca teatrul fără actori,
iubirea, ca accident divin, cu colți devoratori.
Poate voi susține un monolog în această piesă,
zâmbesc zâmbetului meu, ca o adevărată contesă.

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând