Mi-a fost atât de dor de voi amândoi,
Simt focul din zarea depărtărilor.
Foc ce arde lângă un liniștit izvor
Și mă-nchide cu lacăte și zăvor.

Mă dor stelele, și mă doare Luna,
Desenez pe cer, ca să mai văd umbra
Voastră, ce dorul meu ades îl purtați,
Ca valul, ce dorul mării… îl sărutați.

Cât de dor de voi amândoi mi-a fost,
Zadarnic căutam eu adăpost
La ușile cerului ce erau închise
Și credeam că îngerii sunt doar în vise.

Am stat și am mai reflectat puțin,
Dorințele-mi sunt balamale de destin,
Vreau elan ce mă-mpinge spre-mplinire,
Și mă iartă de-a fericirii ruginire.

Mi-a fost de voi amândoi atât de dor,
Vă așteptam pe al vieții coridor,
Dar știu că dincolo de azi, e speranța,
Din dramă va câștiga exuberanța.

Mi-a fost atât de dor de voi amândoi,
Lacrimile-mi curgeau valuri, în șuvoi,
Vă scriu de dor, cu dulcele alfabet,
Nu mai vreau în viață mult să preget.

Vreau să trec în picioare peste tot,
Să demonstrez tuturor că eu pot
Să fiu un trandafir ce îmbrățișați,
Durerea, cândva, voi să mi-o alinați.

De voi amândoi mi-a fost atât de dor,
Acum am aripi și simt doar că zbor,
Ca florile de mai, cu al lor odor,
Nu sunt în viață doar simplu actor.

Sunt eu, și vă sărut ochii să nu plângă,
Sunt eu, ce șoapte tăcute vă cuvântă,
Eu vă dau cuvinte pentru a vă hrăni,
Până când, în picioare, voi îmbătrâni.

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând