Ce trist și urât e totul în jur fără tine,
chiar și aerul e greu de respirat,
cerul nu mai știe nimic despre iubire,
de ceva timp nu e deloc inspirat.

Nu mai vrea să-mi insufle cuvinte
și mă gândesc: cine se face vinovat?
Strângerile-n brațe se prefac în morminte,
iar din suflet tu îmi lipsești…nemotivat.

Ce dor nebun de tine mă cuprinde.
Să-nțeleg că se-apropie uitarea?
Parcă nimic nu mă mai surprinde,
către mine nu mai găsești cărarea.

Sau mai e nevoie de câteva anotimpuri
ca să cunoști ce inima-mi îți spune,
să corectăm cu răbdare, ușor, pe alocuri
orgoliile ce iubirea ne-o descompune?

Ori de mine, de noi nu-ți mai pasă…
poate cauți locul unde perfecțiunea domnește.
Sufletul mi-e greu, tăcerea-ți rău m-apasă,
dar nu sunt femeia ce inima ți-o cerșește.

Sunt doar Eu, cea care din suflet te iubește,
necondiționat, sincer, cu adevărat,
știu, nu există loc unde nu se greșește,
sper doar că toate astea vor fi meritat.

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând