Târându-mă-ncet, ca melcul prin ploaie,
cu casa-mi ce-n spatele meu se-ncovoaie,
pășesc și eu cu o inocență dezarmantă,
gândindu-mă la vremurile de-altădată.

Cu spiritul de înger aproape atrofiat,
în pala de vânt, buimac și dezorientat,
bucata-mi de suflet, demult amputată,
îmi soarbe suflarea, acum contaminată.

Port în cochilie un stol de vise deșarte,
pironite gingaș cu zvâcniri de senzualitate,
mirosind amintirile transpuse-n prezent,
visez un viitor ce-mi pare atât de transparent.

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând