De câte ori ți-e dor de munte,
uită-te spre-albastrul cer,
rostește-i cuvinte mute
nemărginitului eter.

Spune-i că iubirea ta e dulce
și aduce-n suflet fericirea,
când ochii-i vor să se culce,
să trăiască doar simțirea.

Spune-i de frunza cea plăpândă
ce-a-nmugurit în primăvara ta,
să câștige a vieții ei izbândă
și să crească pe-o rămurea.

Spune-i că ești cuib de dor
și iubești, de nimic nu-ți pasă,
c-ai aripile frânte-n zbor
și dorul greu inima-ți apasă.

Spune-i că sunt a ta comoară,
o iubire, sper, nu imposibilă,
ce s-a pus pe aripioară
c-o privire adâncă, nobilă.

Spune-i că ești fără grai,
răpus de sete de iubire,
că m-ai visat când dormeai
și-acum ceri despăgubire.

De câte ori ți-e dor de munte,
uită-te spre-albastrul cer,
rostește-i cuvinte mute
nemărginitului eter.

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând