Cândva, subconștientul mi-a trimis un vis.
Nu credeam că voi ajunge-n al tău paradis.
Se făcea că eram întinsă pe-o linie moartă,
căci eram legată de picioare, de către soartă.

Acum… ce-o să mă fac eu cu tine, cu mine?
Mi-a fost atât de teamă de fluturi, de iubire!
Dar m-ai găsit întâmplător, ochii mi i-ai întâlnit,
de sufletul meu, ființa mea, te-ai îndrăgostit.

Ai pășit încet, desculț în sufletul meu blând,
misterele-mi descifrându-le pe rând, în gând,
întorcându-mi fața de la-ntuneric către soare
umbrele negre mi s-au ascuns într-o strânsoare.

Tu, mi-ai clarificat inima și vederea-ncețoșată,
mă iubești, chiar dacă sorții-i sunt îndatorată.
Mă faci să cred în gesturi fine ce improvizează,
în binele ce de răul lumii acum se-ndepărtează.

În curând te voi lua de mână, în novembre,
să pășesc cu tine-n alb spre al iubirii altar,
îmbrățișând viața nouă cu emoții, frenezie,
ne vom fi vers, rimă și muzica din poezie.

Până ne va despărți dama-n neagră mătase
ne vom cânta iubirea pură-n octave frumoase
până pasiunea ne va-nvârti lumea, fără de tăceri,
noi să ne iubim mai mult decât în zilele de ieri…

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând