Ieri…
Mergeam pe muchia vieţii cu sufletul ciobit.
Dezamăgirea-n mine anunţa furtuna,
dar ochii, îndreptați spre orizontul infinit,
ca două perle-albastre, vibrau întruna.

Azi…
Afirm, fără niciun pic de tăgadă
că lumea mea, pierdută dincolo de zare,
ce-ntr-o vreme evoca o anume depărtare,
nu voia să fie doar o biată muritoare.
Voia să-şi salveze a ei modestă onoare.

Mâine…
Sper să am sufletul pătruns de iubire.
Să pot crede în armonia clopotelor neamuţite.
Să treacă toate pe al universului tărâm divin,
și eu să mă nasc iar, cu un râs cristalin…

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând