Mă duc la întâlnire cu femeia de-odinioară,
să-i dăruiesc un zâmbet, parfumată lăcrămioară.
S-o-mbrățișez cu drag, să-i spun că va fi bine,
în a zilei de ieri prag, în a ei solitudine.

Au curs multe plângeri și zadarnice suspine,
în pustiul lipsit de oameni, nimeni să o aline.
Cu inima lipsită de milă, plină de-ndârjire,
suferea de boala grea a neîncrederii-n iubire.

A pus sub semnul întrebării propria ei valoare,
pe ea n-o mai încovoaie loviturile sorții amare.
Păstrează tăcerea crezând că nu o mai doare,
lacrimi îi potopeau obrazul, curgând șuvoaie.

De spaimă-i tropăia inima blândă-n piept,
povara-i anevoie de purtat în al ei suflet.
Împletea enigme cu vorbe răspicate,
izvoarele de fluvii se tânguiau îndurerate.

Îi voi spune că și mâine va fi o nouă zi,
stelele și luna mereu o vor călăuzi.
Că-n viața asta nimic nu-i ceea ce pare,
soarele într-o bună zi îi va răsări în cale.

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând