E frig. E ger. E iarnă.
Ea amintirile și le răstoarnă.

În odaia ei rece, întunecoasă
o cuprinde o profundă angoasă.

Ea, o fată cu păr rebel, roșcat,
parc-ar fi fost proaspăt inelat,

cu pletele-i zburlite, ondulate,
de șuvițe blonde împăienjenate,

cu părul mirosind a flori de tei,
amintește de veșnice primăveri.

Pe fata de o frumusețe rară
o-nfioară tot ce o-nconjoară.

Fată simplă și modestă,
dorul ei și-l manifestă.

Neștiutoare de multă carte,
de greutăți a avut destulă parte.

Cu obraji îmbujorați de-al iernii frig
se uită-ndelung la al lumânării pâlpâit.

Își are privirea fixată,
căldura de sufletu-i e emanată.

Cu ochii ei albaștri-azur,
nu are nevoie de abajur.

Regăsindu-și pacea interioară,
văzându-și toată viața de-odinioară.

Doamne, în sufletul ei ce-o fi,
de se gândește neîncetat noapte și zi?

S-o fi gândind la al ei iubit
pe care-n tăcerea-i adâncă l-a părăsit?

S-o fi gândind la ai ei părinți
ce sunt pe veșnic adormiți?

S-o fi gândind la numele ei predestinat
ce-nseamnă dor și zbucium înaripat?

S-o fi gândind la a ei viață
și crede că nu mai are importanță?

S-o fi gândind la al ei destin
ce are un gust amar, ca de pelin?

Ea doar stă la măsuța ei rotundă,
lacrimile seci ochii-albaștri îi inundă.

Doar se pierde în flacăra de lumânare
ce-i face inima suferindă să zboare,

și-are încredere că va fi bine
în viața ce de mâine-i aparține.

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând