Un domn în ploaie-și caută fericirea
să-și poată uita repede amăgirea.
Inima-i răpusă de dor, jale și suspin,
singur în noapte, viața lui…doar un chin.

Nu-i nimeni pe stradă ca să-l ajute.
Cu sufletu-i sângerând, merge câteva minute.
Se-mpiedică de-ale lui temeri, de orgoliu,
pânzele speranței purtând negru doliu.

Cuțitul propriei trădări i-a ajuns până la os,
nu mai vede nimic bun, sfânt sau frumos.
Ecoul îndelungat de mult timp îl consumă,
dar vina e a lui…Măcar asta și-o asumă.

S-ar întoarce din drum, dar prea tare plouă.
Și e târziu. S-a făcut deja ora două.
Îi e foame de ea, de felul ei de-a fi,
dinainte de-a o cunoaște, dinainte de-a o ști.

Așa că, pășește încet mai departe,
bâjbâie pe stradă-n misterioasa noapte.
Nu știe nici el unde va ajunge,
vrea ceva, conștiința să i-o alunge.

Speră că va-ntâlni o cochetă doamnă
lângă care poate oful să și-l adoarmă.
Să-i dispară cuta subțire de pe-a lui frunte,
și-mpreună să treacă peste-a vieții punte.

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând