De câte „te iubesc”-uri avem nevoie pentru a ne convinge că suntem iubite? Eu zic că depinde de fiecare femeie. Nici prea-prea, nici foarte-foarte… Eu recunosc, îmi place să aud asta la sfârșitul fiecărei conversații la telefon, dar cel mai important e ca acea declarație să fie urmată și de fapte, de tonalitatea vocii atunci când îmi vorbește, de priviri jucăușe, de gesturi etc. Mărunte. Copilărești. Nu contează. Să știu că-i pasă. Că se străduiește. Că se implică. Și că o face sincer.
Noi, femeile, avem ceva fler psihologic, dacă putem să-i spunem așa.
Ne plac bărbații inteligenți, lucizi, cinstiți cu ei înșiși, bărbații care-și recunosc limitele, suntem atrase de cei cu temperament frământat de clocotul unor pasiuni mistuitoare, dar totuși ne place ca în preajma noastră să fie visători, romantici incurabili, gentlemani incontestabili. Ne plac bărbații care nu se-mbată din jocul de-a șoarecele și pisica, dar care se aruncă în mod conștient în propriile capcane pentru a o cuceri. Pe Ea. Deși ei evită cu mândră măiestrie să alunece în plasa fluturilor din stomac, li se-ntâmplă uneori să se rătăcească în labirintul creierului, al raționamentului.
Am citit undeva că dragostea e o formă de speranță necondiționată de niciun fel de dovezi necesare… Și totuși, cu toții avem nevoie de anumite dovezi care să demonstreze… Uneori, ne place să vedem în ochii bărbatului de alături dorința de-a ne descoperi, diseca, devora până la ultima picătură de mister… Ne dorim ca bărbatul să pună stăpânire pe noi, cu o forță suavă și alunecoasă, cu toate consecințele inevitabile… Ne place să vedem la lumina lumânării câte un surâs încărcat de un subînțeles ce nu putem descifra… Ne place ca sufletul să ne fie îmbogățit cu câte două-trei lingurițe de iubire, la fiecare întâlnire… Și multe altele… Avem momente când ne place să facem dragoste turbulent și coleric, sau înfiorat și melancolic, ori momente când iubirea e blândă și tandră, plină de profunzime spirituală…
Știți, cândva, feminista din subconștientul meu se droga cu tot felul de orgolii stupide, susținând vehement că toți bărbații sunt la fel… când de fapt aveam nevoie să întâlnesc unul care să-mi demonstreze contrariul, fără să-i cer asta… Și încă nu a terminat de demonstrat… Până când, asta nu se știe… Până la urmă, niciodată nu avem nicio garanție pentru nimic… Dar vreau să cred că alegerea făcută a fost cea mai bună. Pentru că e ultima de acest gen. El mi-e ultimul tren…

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând