Aproape să cred că toamna a venit,
că ploile castele de emoţii au clădit.
De toate-acestea cine-i vinovat?
Pădurea pe coaja tristeţii a alunecat.

În ochii ei văd frunzele în vânt,
caută fericirea de dorul verii plângând.
Căci nimeni nu le-a spus vreodată
ce-nseamnă o toamnă adevărată.

Zorile de zi îmi par acum fără de final,
frunze-aurii zburdă-ntr-un mod teatral.
Le-a ajuns din urmă al toamnei bal,
pe necuprinsele poteci le-ascultă triumfal.

Toamna, cu tristeţea ei cea infidelă
revine iar, sorbind a pădurii lumină.
Parcă toate plutesc, seamănă c-un val,
se onduiesc şi se zdrobesc din mal în mal.

Arborii tăcuţi pe-ai toamnei umeri fragili
sunt ca frunzele care-n braţe se cuprind.
Cu lumini divine pătrund prin geamul fermecat
la răscruce de drum să-şi mai dea un sărutat.

Toamna sufletului e ca un buchet de vânt,
ca seva de iubire ce se rătăceşte-n gând.
Văpăi se-ntrepătrund în ploile sfinte
cu stropi reci, să aibă ultimele cuvinte.

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând