Din orizontul cu nori negri presărat
fulgere-orbitoare cerul l-au brăzdat.
Sunt atât de aproape de sol, încât
ai crede că totul s-a tăvălit pe pământ.

Mă-ntreb, deși nu-i nimic mistic,
dacă nu mâna zeilor se joacă artistic.
Zeii cei mânioși pe sărmana natură,
ce se joacă cu degetele pe claviatură.

Apoi, după un moment scurt de respiro
natura-și deschide al lui gri sombrero,
zgomote răsunătoare asurzesc peisajul
și ea tresare, să nu-și strice machiajul.

Se-aude al tunetului sunet înfiorător
ce-ncremenește totul c-un moft devorator.
Nu mai există scăpare din urgia naturii
până ultimul ecou aduce liniștea uitării.

O liniște-aparentă, căci ploaia-și varsă năduful
cu sunete-nfundate stropii lovesc pământul.
Picurii grei și mari cad furioși din înalturi
fără nicio milă, din ale cerului zăgazuri.

La tot pasul se preling mari șiroaie,
apa-și iese din matcă, dup-o asemenea ploaie.
În fața acestei patimi crengile se-apleacă,
iar vântul rece acum naturii îi e dădacă.

Ploaia, pe nesimțite-și pierde din puteri,
raze de soare-apar dinspre nicăieri.
Reușesc urgia s-o-nvingă, puternice, timide,
din aerul proaspăt se-nfruptă. Natura decide.

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând