Am ochit pe cer o stea, nu voia să cadă,
așteptând… fumând, țigară după țigară.
Mă aplecam în afară, peste balustradă,
Gândindu-mă la steaua ce urma s-apară.

Eu, insomniaca, mă plimbam printre perseide,
neștiind de vreau să uit sau să-mi amintesc,
dorindu-mi o schimbare, o transformare-n veșnicie,
destinul voind c-un sărut cumva să-l pecetluiesc.

Ba chiar mi-am pus și câte o mică dorință
pentru fiecare stea strălucitoare căzută,
lăsând timpul să-și joace cartea, cu ușurință,
m-ascundeam de mine, să nu mai fiu văzută.

Dar luna m-a observat, mi-a trimis un răspuns,
năpădindu-mi dulce inima pentru-o clipă.
– Știi… tainele sufletului sunt de nepătruns.
Nu te-ndoi de viitor, și nu lua decizii în pripă!

– Așa voi face. Nu voi suferi de iubire neîmpărtășită,
versul meu va spune mereu ceea ce simt.
Mă voi lăsa doar de puterea stelelor răvășită,
până va cădea și steaua mea. Nu mă mai mint!

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând