Privea în gol, vag, într-un colț de tavan,
amenințând-o o cruntă insomnie,
își simte sufletul cât un bolovan,
și se gândește: oare de ce n-a fost să fie?

Copleșită de-o neînțeleasă tristețe
încearcă s-adune o sumă de gânduri bune,
se roagă ca fericirea să-i dea a ei binețe,
soarta pe ea să nu se mai răzbune.

Dar o ușoară oboseală ochii îi umbrește,
rămâne cu răsuflarea-necată, împietrită,
mâinile reci le ține strânse ca-ntr-un clește
și cade gârbovită asupra hârtiei, istovită.

Nu, ea n-a murit. Nu a pățit chiar nimic.
Fruntea-și pierde lumina, ochii-i sunt absenți,
nostalgia i se redeșteaptă, ca un bun amic,
în sanctuarul iubirii demonii sunt prezenți.

Ar fi preferat să fie doar propria-i închipuire,
să dispară teama ce sufletu-i devorează,
lăsându-i cicatrici profunde cu-a vieții amăgire,
dar nu. Cu nimic nu este acum mai brează.

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând