În clipa-n care ai decis de la mine să pleci
și să iei toate amintirile și lucrurile cu tine,
m-au trecut în inimă fulgeri de frisoane reci,
lăsând în sufletu-mi prăpăd, și-un gol în mine.

Refuz să cred că suntem doar ca două frunze
cărora le-a venit vremea despărțirii de pe ram,
doar mă uit în gol amintindu-mi de-ale tale buze
și de nopțile albe…off, cât de frumos ne iubeam.

Eu te iubesc și acum, dar se pare că nu ți-e de-ajuns,
te-ai speriat și te-nțeleg, ai preferat de mine să fugi.
Spune-mi doar că jurămintele fierbinți nu ne-au apus
și că din viața ta niciodată nu vrei să mă alungi.

Eu îți tot scriu, cu riscul de-a cădea-n penibil,
tu mă ignori, retrăgându-te-n tăcere absolută,
dar nu știi că-n viață…nimic nu-i imposibil.
Îmi voi ascunde lacrima pe-o coală,-ntr-o sticluță.

Voi arunca sticluța-n mare, poate-ntr-o zi o vei găsi,
și-ți aduci aminte de atingerile ce ne umpleau de jar,
cu inima-mi ce-i la tine, la mine-napoi vei veni
să rescriem partitura vieții noastre…iar…și iar…

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând