Îmi este frig.
Chiar dacă-i vară și soare-afară,
dacă plini de viață-s pomii din livadă.
Umbra și-o-ntind impresionant, maiestuos
peste iarba cosită pe pământul afectuos.
Așteaptă răbdători ca roadele să se coacă,
etalându-și crengile semețe ca-ntr-o joacă,
ca-ntr-o rugăciune către auriul soare,
unii mai pioși, modești, eu…doar admiratoare
a roadelor rotunde, sticloase ca de porțelan,
pasărea veselă fredonând, eu o ascultam.

Îmi este frig.
Chiar dacă pomii-s aliniați, cuminți,
în perfect egale rânduri sunt înșiruiți.
Priveam iarba verde ce-i ca o pătură moale,
pășeam pe ea timid, cu picioarele goale.
Chiar dacă sus de tot, globul auriu
strălucește impozant, se preface-n portocaliu,
tronează peste-ntinderile de iarbă groasă,
cu picăturile de rouă ce-n umbră scânteiază.

Îmi este frig.
Chiar dacă lacul de-un albastru calm, sobru
îmi provoacă gelozie pentru-al lui echilibru,
căci divina melodie-n a dimineții liniștire
mă cheamă să particip la acea cromoterapie,
să renunț la ideea de nostalgică letargie,
să nu mă las bătută din a scrie poezie.

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând