De ce-ți întorci astăzi fața către mine,
când inima-mi blândă nu-ți mai aparține?
Acum luna plină e cea care mă iubește,
steaua ta norocoasă pe cer lenevește.

Tu porți încă cu tine ale trecutului fantasme,
dar știi bine, eu nu mai cred în basme.
Suntem doi indivizi maturi, fără-ngrădiri
dar ne machiem în fața propriei priviri.

De ce te cauți prin mine, să te dezvolți,
și invoci motive. Cât crezi că mai suporți?
Având o imagine de sine deformată
ce-n cuvinte, în tonul vocii ți-e reflectată.

Eu am făcut pace cu ziua de ieri, cu mine.
E o emoție chinuitoare…da…e o nebunie
ce m-a măcinat, m-a consumat, m-a otrăvit,
a crescut înăuntrul meu ca un foc mocnit.

Foc ce-ntr-o zi va fi vulcan pe cale să erupă
și-n incertitudini înoată, mereu se preocupă,
căci otrava ta amară a dus la moartea iubirii,
am simțit întunericul rece în locul luminii.

Vreau doar la capăt de drum să mă văd,
cu emoții pozitive ce sper că se întrevăd.
Mă voi iubi pe mine profund și-n totalitate,
să rămân mută-n fața sentimentelor schimbate.

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând