Știu că tăcerea demonii mi-i liniștește,
sunt un curcubeu în propriul meu nor,
pensula minții inima-mi zugrăvește,
șchiopătând pân’ la linia pleoapelor.

Știu că numele-i rostindu-l, e liniște și pace,
ca fluturii ce zburdă, cu suflet tremurând,
închid ochii și mă simt atât de-aproape
de fiara blândă ce mi-a apărut în gând.

Știu că sufletul rebel și nesătul de iubire
ar vrea să poată stinge flăcările de foc,
îmi iau inima de mână, cu-nvelișu-i subțire,
când simt că mă sufoc, că bat pasul pe loc.

Știu că soarele topește inima de gheață,
și cuvântul dulce sufletu-mi hrănește,
că după pârjol, totul va reveni la viață,
după ploi, cândva, noi lăstari vor crește.

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând