Toamna vine iar, cu brațele ei goale,
ploile reci și ceața îi dau din nou târcoale.
În adâncuri se-ascund surd izvoare de zâmbete,
răsăriturile calde-s surghiunite de plânsete.

Secretele curgerilor de apă ce numele-i poartă
îmi citesc sufletul amar din scoarță-n scoarță,
lacrimile-mi curgând din ochii albaștri-duioși,
să fie și norii-ncărcați de pe cer… invidioși.

Mă-ntreb dacă inima-mi se va molcomi la timp
pân’ la căderea bătrâneții,-n acest răstimp
al schimbului de răsărituri și apusuri stelare,
să pot prelua atribuțiile toamnei tutelare.

Pân’ atunci rămân o insomniacă ambulantă.
Până-n suflet cresc flori. Nu voi fi capitulantă.
Voi încerca iar și iar. Dar pentru a câta oară?
Spuneți-mi voi… până când o să mă mai doară?

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând