Mi-a căzut o frunză pe gard
vestindu-mi în șoaptă toamna,
lacrimile-i reci, mărunte
și le plânge ea… doamna.

Doar eu în liniștea nopții
cântecul ploii îl ascult,
norul negru-și cerne stropii
din naltul cer desculț.

Sfioasă m-am apropiat
de fereastra casei mele,
dar vremea-mi spune c-a trecut
timpul florilor efemere.

Văd și alte frunze plutind
arămii în valuri nesfârșite,
păsările sunt și ele
în zborul lor, rătăcite.

Ropotul ploii din lumea viselor
mă aduce brusc înapoi,
totul se preschimbă-n galben
ori maroniu până în zori.

Simt mirosul vălului argintiu
de brumă de pe câmpii,
aștept primăvara, până când
toate din nou vor înflori.

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând