Se aud bătăi de sprintene aripi în văzduh
și bântuie teama în acest molcom zăduf
ce-n loc să-i potolească clocotirea,
sub tâmplele ei se rostogolește mânia.

Cu chip de muritor, este condamnată
să-ndure marea viforoasă de năpastă,
vrea să stingă izvorul focului furat din cer,
se tânguie-n zadar, fiind urgisită de zei.

Suflarea turbării o aruncă-n marea de foc
cu săgetări aprinse de vijelie și potop,
cu biciul zeilor din cer în cer asmuțită,
cu trăsnetul de flăcări aproape mistuită.

Până când surâsul infinit al valurilor mării
n-o mai seacă de puteri și va da totul uitării,
când își va afla limanul temerilor sale,
va trece strâmtoarea cu inimă cutezătoare.

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând