Cât de pre(ten)țioasă poate fi tăcerea
în diminețile zilelor toride de vară!
Nu mai simțeam nimic, căci răbdarea
nu se limitează la o iubire formală.

Eram doar eu cu mine, iar restul lumii
în valuri crâncene se izbeau de-al meu zid,
încercând să-ndrepte-ntortocheatele fluvii
de plâns, ce curgeau pe obrazu-mi arid.

Soarele, un balaur ce-arunca flăcări pe nări,
vântul, prea laș să-și arate chipul răcoros,
cerul, decolorat în depărtare, în zări,
doar luna-ncerca să-nchidă ochii, somnoros.

Iar eu și cu mine, nu eram bine împreună,
dar îmi găseam puterea de-a mă asculta,
sorbind cafeaua dulce-amară, lângă lagună,
să simt, să trăiesc, începeam din nou a-nvăța.

Știam că-ntr-o zi paginile albe vor fi colorate,
Că petele de tuș din suflet vor dispărea,
Că voi uita de toate intemperiile îndurate,
Chemarea iubirii va fi din nou de partea mea.

Știam că arii de fluturi voi mai auzi în curând,
Păsări ciripind voioase deasupra pădurii,
Că nu voi mai auzi biete suflete zbierând,
Că toate astea îmi vor fi simple memorii.

Acum setea mi-o sting cu acorduri violoniste,
Neîncrederea a dezertat de pe-al meu pământ,
Regretele au devenit cântece de flori triste
În briza dimineții, rănile-mi uitând…

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând