Avea o mulțime de frumoase-amante,
de-l serveau cu șampanie sau ceai,
îi vorbeau în amăgitoare șoapte,
iar el se simțea stăpân peste rai.

Ea își scoate-acum inima afară,
să nu mai poată simți nimic,
emoțiile pierdute să n-o mai doară,
toate să i se pară un mizilic.

El era ca un vulcan fierbinte,
lava-i curgea prin sânge și-n gând,
plin de vise-aprinse, descătușate,
cu dorințele-mprăștiate-n vânt.

Ea purta zâmbete și lacrimi fugare,
deasupra ei s-au creponat norii,
în ea toate suspinele-s înnodate,
sufletu-i închis cu balamale de memorii.

Și așa va fi până nu va fi niciun nor,
ea n-a obosit să caute sensul vieții,
până-mprejur vor fi petale de flori,
ea va cânta iar pe portativul sorții.

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând