Puțină realitate, puțină himeră,
la masa tăcerii stau puțin stingheră.
Cu ochii ațintiți ca niște proiectoare
spre amintiri dulci sau către puțină uitare.
Dar e puțin devreme și e puțin târziu…
Despre ieri, sau despre mâine să mai scriu?
Oricum, nu sunt ceea ce par a fi,
nu sunt un Cupidon curajos al inimii.

Sunt puțină răceală și puțină căldură,
ca vinul după prima înghițitură,
ce se-aprinde iute-n iubire și-n mânie,
motivată de-a ei nemărginită agonie.
O fi asta puțin important, o fi puțin banal?
Ca un catalizator, o inimă vie de ritual,
căreia i se pare că n-ar mai putea iubi.
Dar se uită-n oglindă și-nvață iar a zâmbi.

Cuvintele mele au puțin soare și puțină furtună.
Chiar de-i adevărul crud sau o minciună.
Vreau să aud iar cântece de valuri vrăjite
și mă gândesc: oare sufletul meu mă minte?
Sufletul toate le desparte, apoi iar le-mbină,
de e inima ostenită, de e mult prea odihnită.
Face puțină pagubă, dar și ceva folos,
de-a fost trist cândva, de va fi puțin haios.

C-o fi în zile de luni sau în zile de sâmbete,
suntem un amalgam de lacrimi și zâmbete.
Zâmbete ce se-ascund, apoi iar se-arată
când ca o iluzie aspră, când puțin catifelată.
Da, e puțin absurd, dar e și puțin firesc.
Nu toate-n lumea asta sunt de înțeles.
Toți avem parte de puțină dragoste, puțină ură
și acceptăm că soarta noastră e puțin dură.

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând