Ce urât e-n astă dimineaţă!
Totu-i învăluit într-o deasă ceaţă
ce reflectă nemiloase bucăţi de suflet,
exprimându-şi durerea într-un val de urlet.

Vântul, cu al lui râs diabolic infinit
devorează pădurea mohorâtă ce se-ncovoaie liniştit.
Copacii trişti şi mohorâţi de peste dealuri
se lasă abandonaţi la cheremul scăzutelor temperaturi.

O nouă răsuflare rece iarna-şi trimite,
să-şi marcheze teritoriul prin frisoane tăcute.
Copacii înghețați ai pădurii trosnesc adormiţi,
implorând milă răsăriturilor calde şi cuminţi.

Resimt asprimea, dar rezistă cu demnitate
ostilităţilor ce au gesturi necontrolate.
Până-mprejur armistiţiul se instalează,
iarna puterea absolută şi-o demonstrează.

Ca un tunet în ochii lor se rostogoleşte,
dar nu le pasă, căci Soarele îi iubeşte.
Obosiţi şi fără vlagă respiră mai departe,
aşteaptă adierile primăverii ce le sunt destinate.

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând