Iarna, zâna anului, cea cruntă și căruntă,
cu floarea ei unică, minunea ei rotundă,
îmbracă natura cu cojoace de zăpadă,
în ochii făpturii luminoase să nu decadă.

Prin aer, fulgii de-a prinselea se joacă,
pentru câte-o secundă dulce se provoacă,
cad din cer, ca niște albe mărgăritare,
totu-i scufundat într-un ocean de ninsoare.

Cu-a ei mantie lungă, albă, strălucitoare,
cu podoabe-și îmbracă ramurile-i goale,
adorând apoi crengile gătite cu albă beteală,
inima-i de gheață simte iubire și-ndrăzneală.

Iar în liniștea nopții, cu o divină melodie
o cheamă Luna, să-i fie a sa mândră soție,
să poarte cunună de steluțe alb-argintii,
să fie-mpreună-n doi, nu două suflete pustii.

Munții adormiți le sunt martori, le sunt nănași,
în iazul de oglindă li se-arată norii cei lași,
apoi Luna-i pune pe deget un inel de gheață
pornind în zborul lor legănat, în doi, prin viață.

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând