Adu-ți aminte
când treci pe o potecă prin pădurea deasă
și natura își pune coroane verzi și bijuterii florale
împingându-te departe până în anii următori…
ori coroane de aur bogate, roșii și galben
perfecte pentru pantofii ei, acum făcuți din
chihlimbăr colorat…
că sufletul meu mereu a contemplat
luna și stelele cu un ochi umil, inspirat,
că în inima mea locuiesc acum împărății magice
de albastru și verde, și galben, și roșu,
că briza și păsările au încredere în obraji din catifea
cu frunze de copaci, cei cu flăcări de portocaliu…
că albastrul cerului va îmbrățișa mereu ploaia de picături
prețioase care vor umple mările cu substanța vieții…

Și dacă va fi vreodată să te întrebi ce locuiește
în întuneric, în timp ce copacii se ondulează și scârțâie în vânt…
ori dacă vei alerga în galbenul frunzelor moarte
și vei găsi copacii goi…
ori dacă iarna va picta graffiti pe-a ta fereastră
și florile de sticlă de iarnă se vor înclina în umbrele de vânt gri
care se strecoară prin pădurea de ardezie, deasupra căruia norii
sunt frunziș de fum blocând razele de gălbenele ale soarelui…

adu-ți aminte atunci…
pe măsură ce coaja de gheață va lăsa cicatrici pe pământ,
că voiam doar să văd cum scapă moartea de moarte,
să nu trebuiască să te așezi pe oasele mele înghețate
văzând obrajii mei reci ca de negri trandafiri…
că voiam să mă vezi și să te fac să te simți mereu viu,
creând o dragoste atentă și poezie în rime decisive,
și nu numai…
Cândva… voi fi uitată, singură și fără pic de iubire…
Cândva… voi fi un zâmbet stins, ori un bibelou de porțelan spart…
Cândva eram frumoasă, atingând atâtea suflete.
Cândva, voi fi înlocuită.
Cândva, voi ajunge să fiu un nimic?

18.02.2018
Londra

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând