Întreabă soarele de ce e atât de galben,
picurând aur prin brațele mele goale,
printre fasciculele de nor alb, monden
ca o pulbere a cerului albastru și moale.

Întreabă apa de ce tocmai a fost pompată
în ținuturile însetate de verde ce mai apoi
se transformă într-o fustă de mătase brodată
echilibrându-le anii din viața petalelor de trifoi.

Întreabă-mi brațele de ce s-au desfăcut
să-mbrățișeze vântul ce suflă prin al meu păr
și oferă pădurilor goale plămâni verzi, tăcut
se bate cu timpul ce ne-arată un adevăr.

Știu, mâinile noastre într-o zi vor avea riduri
ca petala albită, răsfățată și decăzută,
și tinerețea noastră va dispărea în ziduri
spre scurgerea nopții cu multă iubire țesută.

Știu, până și creierul nostru va eroda
asemenea peșterilor sculptate de apă
și va șterge din noi părțile cruciale anapoda
pentru a face loc celor ce urmează să înceapă.

Dar… deși trupurile noastre se vor descompune,
ele vor putrezi unul lângă altul, împreună,
supraviețuind apocalipsei ce ne va impune:
viața noastră nu a fost deloc o minciună.

25.02.2018, Londra

NICIUN COMENTARIU

Lasă un gând